Cum am supravieţuit?

78

Cum Dumnezeu am supravieţuit copilăriei şi adolescenţei noastre!? Cum de n-am murit toţi înainte de a deveni maturi?
Leagănele şi pătuţurile noastre erau pictate în culori aprinse şi mai toată vopseaua era pe bază de plumb. Pe nicio jucărie nu scria cărei vârste îi e dedicată, nici că are piese care pot fi înghiţite. Niciun aparat electric nu venea însoţit de precizarea că nu e bine să-l bagi în apă…
Leagănele din parcuri erau din tablă, deseori ruginită şi contorsionată pe la colţuri şi îmbinări, iar locurile de joacă erau, toate, fierătanii reci şi contondente.
Mâncarea n-avea e-uri, e drept, dar, după 1980 cel puţin, era din resturi, subproduse şi înlocuitori. Am mâncat parizer din plastic, gheare de pui, am băut ovăz pe post de cafea.
Circulam cu maşini care nu aveau centuri de siguranţă, nici airbag-uri, nici ABS. Călătoria în remorca unui camion era un adevărat premiu, mergeam pe scara autobzelor (eu am şi căzut, din mers), ba uneori şi pe a trenurilor.
Nu existau capace de siguranţă la cutiile de medicamente şi la prize, nici opritori, amortizoare sau protecţii la dulapuri sau uşi.
Nu purta nimeni cască pe bicicletă. Nu existau cotiere şi genunchiere pentru cei care aveau patine cu rotile.
În excursii, în tabere, la ţară, la joacă, la „muncă patriotică” mâncam în condiţii de igienă îngrozitoare. Nu-mi amintesc de vreun prieten care să se fi îmbolnăvit din cauza asta.
Se construiau în draci cărucioare din fier vechi, cu „roţi” din rulmenţi, şi copiii îşi dădeau drumul pe străzile înclinate, fără altă frână decât călcâiele. Jucam fotbal sau volei pe străzi, strigând „Maşina!” din două în două minute. Puţinele pante din Bucureşti care puteau fi folosite ca derdeluşuri se terminau pe carosabil.
Ieşeam la joacă având singura condiţie să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul. N-o respectam întotdeauna, mai ales după ce am devenit adolescenţi şi am început să batem străzile până târziu. Nu existau telefoane mobile, aşa că nimeni nu putea şti unde suntem, ore de-a rândul. Când plecam din localitate (la ţară, la mare), părinţii nu ştiau nimic despre noi cu zilele. Foarte mulţi circulau cu trenul, singuri, de pe la 8-9 ani.
Ne răneam, ne rupeam mâinile şi picioarele (eu am avut 5 fracturi), ne spărgeam capul sau măcar un dinte (eu), dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastră. Habar n-avea nimeni când şi cât eram noi cocoţaţi prin duzi şi alţi pomi, săream garduri, ne suiam pe suprafaţa clădirilor vechi.
Mâncam dulciuri la greu („Daţi copiilor dulciuri!”, glăsuia o reclamă deasupra blocului „Unic”) şi beam sucuri cu zahăr, dar nu ne-ngrăşam, pentru că tot timpul eram afară, la joacă.
Mâncam şi beam unii după alţii, sănătoşi sau bolnavi. N-a murit nimeni.
Cine avea bicicletă, era toată ziua călare pe ea, printre maşini. N-a murit nimeni.
Când voiai să vorbeşti cu un prieten, te duceai la el, punct. Fără niciun mesaj anterior.
Pe stradă, aveam tot felul de jocuri (Ţările, V-aţi ascunselea, 1-2-3 la perete) şi rareori se supăra cineva dacă pierdea.
Habar n-aveam cât câştigă părinţii prietenilor, nu tuturor le ştiam profesia şi aproape niciunuia funcţia. Dacă un prieten avea o stare materială mai bună, asta nu se vedea nicicum „pe el”. De altfel, nu aveam niciun interes pentru haine sau cosmetice (nu, nici fetele!). Blugi, ie – cine avea, că erau la modă, ca şi traista ciobănească pe umăr. Dacă nu, orice.
Nu toţi eram elevi strălucitori şi, când unul rămânea repetent, pur şi simplu repeta anul. Nimeni nu cădea pe spate, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate. Am avut un coleg provenit din familie de infractori, care a ajuns la Şcoala de corecţie. S-a întors de acolo, a urmat liceul la seral, o şcoală populară de arte, fără ajutorul nimănui, a ajuns un om normal.
Aveam libertate, eşecuri, bucurii, responsabilităţi şi ştiam să ne descurcăm cu toate. De pe la 12 ani, eu făceam cam toate cumpărăturile alimentare ale familiei, iar la 15 o ajutam pe mama la curăţenie.
Am fumat prima ţigară la 12 ani, iar la 14 beam vodcă şi fumam la fiecare ceai (cel puţin 2 pe săptămână în vacanţă, cam unul pe lună în timpul şcolii). N-am devenit niciodată fumător, nici băutor.
Am avut un prieten care susţinea că face sex la 14 ani. Restul am început la 17, 19 sau chiar 21 de ani. Am avut mai toţi deziluzii în iubire, dar fără mari frustrări, căderi psihice, traume, psiholog.
Nimeni nu lua meditaţii la nimic, în afară de limbi străine (unii), până în ajunul facultăţii – şi numai pentru unele (Medicină, Arhitectură, Conservator, IATC). La şcoală ne duceam relaxaţi, chiar cu plăcere, învăţam cât învăţam, unii mai bine, alţii mai modest, dar nimeni nu era obsedat de concurenţă, clasamente, comparaţii – nici măcar părinţii (cu puţine excepţii). Când am dat eu la facultate, în seara de dinaintea scrisului la Algebră-Analiză am citit „Delirul” (împrumutat doar pentru câteva zile; după mine, noaptea, l-a citit tata), iar la ora la care eu dădeam proba orală, ai mei erau la o nuntă.
De-aceea mă-ntreb: cum de am supraveţuit!? Şi ţineţi cont că n-am pomenit nimic de sistemul social-politic!

Tudor Calin Zarojanu (n. 1956) este consilier in management si realizator la TVR. A fost sef de sectie, apoi redactor-sef adjunct la Zig Zag (1992-1995), redactor-sef adjunct la Revista X (1995-1996), redactor-sef la Flacara (1996-1997), seful sectiei „Actualitate“ la Cotidianul (1997-1998), seful sectiei „Social-Eveniment“ la Mediafax (1998-2001), senior editor la Flacara (2001-2005). Volume publicate: Viata ca troleibuz (proza scurta, 1992; Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru debut), Viata lui Corneliu Coposu (biografie, 1996; editia a II-a, 2005), Reluare cu incetinitorul (roman, 1997), Sfirsitul lumii (roman, Polirom, 2005), Copiii asfaltului (proza scurta, 2006), Juniorii Seniorului (2009), Cartea alba a porcului (2011).